Reprezintă o certitudine că politica externă a României după prăbuşirea regimului comunist este un eşec total. Mulţi dintre prietenii voştri vă vor spune că afirmaţia mea este puţin hazardată. Până la urmă, am devenit membri ai NATO şi ai Uniunii Europene, nu?
Sigur! Era necesar să devenim membri în aceste două organizaţii. Însă, ceea ce doresc să subliniez este că, în cele din urmă, tot noi suntem principalii responsabili de modalitatea în care ne asigurăm securitatea naţională. Dacă Rusia va dori cândva să îşi plimbe armata prin spaţiul carpato-danubiano-pontic, Statele Unite vor crede de cuviinţă că, în baza articolului 5 al Tratatului de la Washington, nu este necesar să intervină conform principiului unus pro omnibus, omnes pro uno. În cazul NATO, garanţia principiului muschetarilor este foarte slabă pentru un tratat de apărare colectivă. Desigur, acest scenariu pare mai plauzibil în seria Star Trek, însă noi ca cetăţeni nu trebuie să dormim liniştiţi că veghează NATO pentru noi. Oricum, după sfârşitul Războiului Rece conceptul de securitate capătă noi dimensiuni, printre care cea economică se numără printre cele mai importante. Aşadar, astăzi, un element central al securităţii pentru un stat îl reprezintă asigurarea bunăstării propriilor cetăţeni. La acest capitol am eşuat lamentabil.
Afirmăm că politica externă a României reprezintă un eşec. Cauzele eşecului sunt aceleaşi cu cele ale eşecului întregii societăţii româneşti – incompetenţa, corupţia, oportunismul şi multe altele. Politica externă a reprezentat dintotdeauna un instrument de propagandă pentru politica internă. Aşadar, în continuare ni se vor vinde multe iluzii. Totodată, haosul politic din ultima lună a îngropat şi mai mult politica externă a României. Nu ezit să afirm că ne vor mai trebui zeci de ani până să avem o imagine demnă în relaţiile internaţionale. Iar succesul acestui efort va depinde tot de societatea românească.
În lumea de azi, efortul autorităţilor ar trebui concentrat puternic asupra diplomaţiei publice, asupra demersului de a cuceri minţile şi inimile oamenilor. Conceptul de diplomaţie publică desemnează, în principal, eforturile unui guvern de a-şi gestiona politica externă şi a-şi promova interesele naţionale prin intermediul comunicării şi contactului direct cu populaţia din alte state. În acest sens, diplomaţia publică se diferenţiază de cea tradiţională, care prespune interacţiunea oficială dintre guverne prin intermediul diplomaţilor de carieră. Diplomaţia publică include demersuri ale unui stat de a interacţiona direct cu cetăţenii unui stat, societatea civilă sau lideri de opinie. Prin intermediul acestui instrument, un stat încearcă să influenţeze atitudinile dintr-o societate astfel încât să sprijine pe termen lung politicile şi interesele sale naţionale1. Acest lucru implică dezvoltarea unei relaţii de durată, de înţelegere mutuală a culturii şi a valorilor fiecăreia dintre părţi şi necesită un schimb permanent de idei şi persoane. Diplomaţia publică presupune în esenţă informarea opiniei publice străine despre cultura, politicile, valorile unui stat, iar uneltele care stau la baza acestui efort sunt numeroase, de la contactul direct între persoane, diplomaţia culturală, mass-media, literatură sau mobilităţi internaţionale2.
Sigur că nu suntem o mare putere pentru a investi în diplomaţia publică precum Statele Unite sau Franţa. Însă, având în vedere imaginea dezastruoasă pe care o avem în exterior, România ar trebui să deţină o amplă strategie de diplomaţie publică, foarte bine finanţată. Aceasta, însă, lipseşte cu desăvârşire la fel ca industria noastră sublimă. Mă întreb oare cu ce se ocupă competentul nostru corp diplomatic? Sunt importante şi plimbarea telegramelor dintr-o capitală în alta sau vacanţele exotice cu prilejul unei reuniuni internaţionale. Însă, cu imaginea României ce facem?
Am fost foarte surprins să constat cât de mulţi tineri colegi doreau acum câteva săptămâni desfiinţarea Institutului Cultural Român. Acest demers ar reprezenta o gravă eroare. Cum este gestionat Institutul reprezintă o altă problemă. Cultura şi educaţia trebuie să reprezinte elemente centrale ale unei campanii a României de diplomaţie publică.
Ministerul de Externe nu se ocupă cu seriozitate de comunicarea cu proprii cetăţeni. În aceste condiţii, ce pretenţii să avem în privinţa unei campanii de diplomaţie publică. Vremea când politica externă reprezenta un domeniu de activitate enigmatic, rezervat elitelor, a dispărut pentru totdeauna. Într-o societate în care informaţia circulă atât de rapid, pagina de internet a Ministerului de Externe nici măcar nu oferă posibilitatea unui abonament la newsletter. Între timp, americanii deschid o ambasadă virtuală pentru iranieni (vezi aici).
1. Jan Melissen, The new public diplomacy: soft power in international relations, Basingstoke, Palgrave Mcmillan, 2005, p.5; Vezi şi Nancy Snow, „Rethinking Public Diplomacy”, în Nancy Snow, Philip Taylor, Routledge handbook of public diplomacy, New York, Routledge, 2009, pp.3-11.
2. Pentru elementele diplomaţiei publice, vezi Philip Seib, Toward a new public diplomacy: redirecting U.S. foreign policy, Basingstoke, Palgrave Mcmillan, 2009, pp.24-25.
